Ioana: Iubiți, ajutați și rugați-vă!

Dana: World Vision mi-a dat șansa de a-mi face vocea auzită până la Națiunile Unite
august 13, 2020
Ana-Maria: Munca cu World Vision România m-a ambiționat să fac mai mult pentru tineri.
august 20, 2020

E doar o mână de om, de 1,56 m și 45 de kilograme, dar are o forță interioară cum rar ți-e dat să întâlnești!

Ioana Bria, expert monitorizare și metode în cadrul proiectului  „Școala pentru toți – acces la educație de calitate pentru preșcolari, școlari și cadre didactice din Regiunea Nord-Vest” din cadrul World Vision e exact modelul de #erounestiut care ajută, se implică și face bine de ani de zile din simplul fapt că asta îi aduce mulțumire sufletească. Și, slavă, Domnului, sufletul ei are nevoie de așa ceva!

Are 28 de ani, dar legătura ei cu World Vision a început când era în clasele primare, în calitate de beneficiar.

A fost înscrisă în proiect împreună cu sora ei, mai mare cu 1 an și jumătate, de care era nedespărțită.  Despre acea perioadă ne povestește chiar Ioana:  „Ca să ne cumpărăm o înghețată trebuia să muncim pentru ea. Când vedeam ceva la alți copii și îmi doream foarte mult îi spuneam mamei mele: – x are ciocolată, dar eu nu vreau, pentru că știu că nu ne permitem până în ziua de 15 -, asta era ziua mamei de salariu. Așa am învățat eu și sora mea să nu ne dorim ce au alți copii și să nu ne fie poftă până la ziua de salariu. Zilnic, după școală, în perioada mai caldă, mergeam la săpat de porumb, floarea soarelui sau alte legume, era foarte obositor, dar tot ne rămânea puțină energie pentru a ne juca seara cu alți copii. De la 9 până la 16 ani am avut grijă și de bunica paternă, care era paralizată pe partea dreaptă, o spălam, îi găteam, făceam curățenie… cam așa a fost toată copilăria noastră”.

Despre școala de la sat își aduce aminte cu plăcere, chiar dacă nu erau cele mai bune condiții. Băncile erau vechi, scaunele rupte, unele dintre geamuri erau sparte și iarna intra tot frigul în clasă. Dar profesorii și personalul de la școală îi făcea pe copii să vină cu drag la ore. Și a mai fost ceva care i-a rămas întipărit în minte: „Când eram prin clasa a VII-a s-a deschis în curtea școlii o plăcintărie, era mai mare dragul. Nu îmi cumpăram plăcinte decât o dată, de două ori pe lună, când aveam bani, dar îmi făceam zilnic drum în pauze pe-acolo, doar ca să savurez mirosul”.

Tot printre micile bucurii ale copilăriei se numărau și vizita „doamnei de la World Vision” și pachetele cu haine, încălțăminte și jucării, care îi dădeau senzația  că „îi pasă cuiva de noi”.

Timpul a trecut, Ioana a ajuns la liceu și World Vision a susținut-o prin programul de burse „Vreau în clasa a IX-a”. Dar greul nu se terminase. Când era în clasa XI-a, și-a pierdut mama. A urmat o perioadă în care Ioana s-a închis în ea, și-a pierdut încrederea în propria persoană și în ceilalți și doar pozele cu mama ei îi mai aduceau alinare. Totuși, nu s-a lăsat complet pradă deznădejdii. În anul următor a luat examenul de bacalaureat și s-a înscris la Facultatea de Teologie și Asistență Socială din Cluj-Napoca. „Mama mea lucrase în sistemul sanitar și după decesul ei am realizat că vreau să fac ceva similar. Medicina nu era pentru mine, pentru că mi-e frică și de o injecție, așa că am mers pe partea de sociologie, tot cu scopul de a ajuta oamenii. Mama a fost, este și va fi un model pentru mine”, spune, cu tărie, Ioana.

Perioada facultății a împărțit-o între studiu și munca la distribuit pliante, ca baby-sitter sau pedagog la cămin. Printre picături, a ținut legătura cu World Vision și a ajutat ca voluntar la scrierea și implementarea de proiecte. La 23 de ani viața părea că începe, în sfârșit, să i se așeze. Mai avea puțin și termina facultatea, se stabilizase financiar și urma să se căsătorească. Cu câteva luni înainte de nuntă, tatăl ei s-a îmbolnăvit grav și în scurt timp a murit. A fost o nouă lovitură și cea mai mare dezamăgire a vieții ei: părinții nu aveau să îi fie alături în cele mai semnificative momente – absolvirea facultății și nunta.

Ei bine, mâna asta de om, de 1.56 înălțime și 45 de kilograme, nu a renunțat nicio secundă să lupte. A finalizat studiile, s-a căsătorit și după câteva încercări prin alte domenii, a ajuns să facă ceea ce îi place: să ajute. Inițial, a lucrat la un centru de zi pentru copii și adulți cu dizabilități, iar acum, de mai bine de doi ani, a revenit la World Vision. Prin proiectul „Școala pentru toți”, peste 1.200 de copii și adulți din 5 comunități rurale din județul Cluj primesc o masă caldă la școală, ajutor la teme, primesc meditații gratuite și participă la activități educative sau distractive. În copiii pe care acum îi ajută, Ioana se vede pe ea însăși în urmă cu câțiva ani. „Rolul nostru, al ONG-urilor, este să ajutăm, să punem în valoare importanța educației, a familiei, a comunității. Putem să dăm o șansă, o speranță copiilor defavorizați, să simtă că nu au fost uitați, că este cineva alături de ei”.

„Iubiți, ajutați și rugați-vă!” este îndemnul Ioanei pentru noi toți. ÎMPREUNĂ și PENTRU oameni ca ea, de 30 de ani continuăm să învățăm și să schimbăm destinele copiilor de la țară!

Ajută-ne și tu! Fii unul dintre #eroiinestiuti și trimite un SMS în valoare de 4 euro/lună la 8864, cu textul SPERANTA!

Donează