Peste cinci milioane de ucraineni trăiesc în afara țării lor, iar doi din trei copii și-au părăsit casele din cauza conflictului. Mesajul unei profesoare ucrainene refugiată în România: „Educația copiilor trebuie să continue indiferent de vremurile pe care le trăim“. Pentru cei mici și pentru adulți, șansa întoarcerii la școală înseamnă mai mult decât prevenirea pierderilor de învățare sau cunoașterea unei limbi străine. Este regăsirea unui loc stabil, sigur, de care să simt că aparțin și unde capătă speranță că viața continuă.
Pe marginea lacului dintr-un parc, o tânără costumată în clovn ține în mâini un cerc mare din plastic, ca dintre cele folosite la circ. La început, se uită speriată la obiect, ca și cum dincolo de el se află ceva rău. Ceilalți doi, îmbrăcați tot colorat, se strâmbă în fața obiectului. E modul lor de a comunica, fără cuvinte, că nimic din ce s-ar afla dincolo de cerc nu le poate face rău. Copiii râd în hohote de fețele clovnilor. Nici lor nu le mai este frică.
Râsul, terapia pentru orice traumă
„Într-un conflict îngreunat de barierele lingvistice, noi facem apel la limbajul corporal ca să-i facem pe copiii ucraineni să râdă. Râsul este terapie pentru orice traumă. Copiii când râd, se simt în siguranță“, spune Adelina Dobrea. Ea este doctorandă la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București și voluntară la Clowns Without Borders.
Printre copiii care se uită la numărul comic se află și o fată de 14 ani pe al cărei tricou scrie „PEACE“ și un băiat din cartier cu mama lui, care s-au oprit din plimbarea lor zilnică pentru a vedea clovnii. Râsul este o putere care unește toți copiii, chiar dacă vorbesc limbi diferite.
Este o dimineață cu un soare blând. Suntem la unul dintre cele trei Happy Bubble-uri din București ale organizației World Vision România, care funcționează din luna mai (încă două sunt în curs de deschidere). La centrul din cartierul Tei, susținut cu ajutprul partenerilor de la Deloitte, 15 copii din Odesa, între șapte și 15 ani, continuă să învețe și să se joace. Așa cum ar trebui să facă orice copil.
Suferința din spatele cântatului la tobe
Pereții și rafturile albe din sala de activități educaționale prind viață datorită păpușilor cu pielea de culori diferite care se țin de mână într-un cerc, posterelor cu personaje din desene animate, mingilor de fotbal și de tenis, pieselor de lego și animalelor din cauciuc. Toate sunt reprezentări ale unui micro-univers sigur și prietenos pentru copiii care au fugit din calea conflictului militar. Pe lângă această sală, copiii și mamele au dușuri și toalete, cât și o sală unde își pot pregăti gustări.
După ce pleacă clovnii, copiii iau prânzul. La ora 14.00, încep lecția de matematică. În alte zile învață Limba Română, fac ateliere de teatru, dans, pictură, figurine din plastilină sau puzzleuri. Odată au cântat și la tobe tribale și au făcut experimente cu ,,dry ice”.
Durerea din spatele distracției
„Copiii s-au distrat cel mai mult când au cântat la tobe. Toate mamele erau cu telefoanele în mână. Credeam că filmează, dar ele erau în videocall-uri cu soţii, le arătau și lor ce fac copiii. Atunci am realizat că, deși trăiau un moment frumos, în spate încă se afla suferința separării familiilor. Este foarte dureros, mai ales pentru mame, așa că încercăm să nu pătrundem în trauma lor decât dacă ele simt nevoia să vorbească despre asta, iar atunci le oferim consiliere psihologică“, spune Florentina Dan, responsabilă de activitățile de la Happy Bubble-uri.
Într-un Happy Bubble nu se practică un program strict, ca într-o școală tradițională. De multe ori și mamele participă cu copiii la activitățile creative, iar pentru Limba Română acestea au lecții separate. Cu toții se adaptează de la o zi alta în funcție de nevoi.
Copiii care au plecat pentru a fi în siguranță și pentru a-și urma pasiunea
„Dacă este ceva ce am învățat în ultimele luni, de când am plecat de acasă, este să ne adaptăm. Aici nu predăm după o curriculă bătută în cuie. Miza noastră este ca copiii să continue să învețe și să se joace într-un mediu pozitiv. Să se simtă bine, să le redăm o fărâmă din normalitatea pe care au pierdut-o“, ne explică Svetlana (46 de ani), profesoara ucraineană de matematică pentru copiii de la centru și mama lui Dani, un băiat de 13 ani.
Cei doi împreună cu alte zeci de mame și copiii lor, care erau înscriși la un club de fotbal din Odesa, au primit cazare la un complex sportiv din București cu sprijinul Federației Române de Fotbal. Cu toții au plecat la începutul lunii martie cu două autobuze după ce atacuri aeriene loveau deja orașul. Au mers până în localitatea Giurgiulești, punct de frontieră între Republica Moldova și România. De acolo au fost preluați de un autocar al federației până la București.
Găsind speranță în cei dragi și în Matematică
Copiii intră pe rând la ora de Matematică, fiecare spunând „pryvit“ („bună ziua“ în ucraineană) profesoarei Svetlana, care și-a pregătit pe laptop exercițiile pentru azi. Împarte fiecărui copil câteva foi, rigle și creioane. Profesoara desenează pe tablă două axe perpendiculare pe care notează coordonatele cu litere. Gradul de dificultate pentru exerciții l-a stabilit pentru fiecare copil în funcție de grupa unde l-a încadrat. Prima grupă cuprinde clasele II-VI și a doua, clasele VII-VIII-a. Aici se află și băiatul ei.
Chiar dacă noii săi elevi sunt de vârste diferite, îi este „mai ușor“ să predea aici, explică profesoara zâmbind relaxat. Apoi, verifică dacă fiecare copil a desenat corect axele. La școala de cartier din Odesa, unde a predat mai bine de 20 de ani, avea clase de aproape 30 de elevi. Svetlana preda copiilor de gimnaziu și de liceu (din clasele V-XI).
„Aici pot să fiu mai creativă și să combin matematica cu arta. De exemplu, astăzi vom face desene cu ajutorul unor puncte stabilite pe axe. Matematica nu este o știință abstractă. Ea are directă legătură cu ce vedem și simțim. Orice obiect poate avea o reprezentare matematică: chipul unui om, un peisaj sau drapelul unei țări“, ne explică Svetlana.
Soțul și părinții Svetlanei au rămas în Ucraina
După ce a fost forțată să-și părăsească soțul, părinții, școala și țara, profesoara găsește acum, alături de copiii care au fugit de aceeași tragedie, o fărâmă de speranță în matematica predată așa cum simte ea. Cea mai mare nădejde o simte pentru soțul și părinții ei, rămași în Ucraina, dar care sunt încă în viață. Soțul Svetlanei lucra înainte ca șofer în oraș. După izbucnirea conflictului, s-a mutat în satul socrilor pentru că acolo este mai ferit de atacuri.
Cu toți cei dragi ține legătura pe Viber, Facebook Messenger și WhatsApp. Ca să-i mai înveselească, le trimite poze de la activitățile care au loc la Happy Bubble. Ultimele poze sunt cu jucării origami antistres pe care le-a făcut ea cu copiii.
Nu i-a fost ușor să plece, dar și ea și soțul ei s-au gândit în primul rând la fiul lor Dani, care își dorește să joace fotbal. „Echipa mea preferată este Barcelona, iar fotbalistul rămâne Mesi, chiar dacă nu mai joacă la echipa Barcelonei“, ne explică hotărât băiatul de 13 ani.
La școală, cel mai mult îi plăceau matematica, desenul și stiințele naturii. Îi este dor de școala lui, mai ales de colegii săi. Pe de altă parte, băiatul se bucură că și aici poate să învețe și îi are aproape pe prietenii de la clubul de fotbal din Odesa.
Profesoara continuă să facă lecții și cu copiii care au rămas în Ucraina
Și Svetlanei îi lipsește mediul de la școală, mai ales să-și vadă copiii în sala de clasă. În Ucraina, era dirigintă la o clasă de a VIII-a. Dintre cei 27 de elevi, 12 au plecat peste hotare. Ceilalți s-au strămutat în zone periferice ale orașului Odesa, unde sunt mai puține bombardamente.
Profesoara încă face școală online cu zeci de copii de la școala din Ucraina, care se conectează la internet de la subsol. „Ne vedem pe ZOOM când trebuie să le predau, iar temele le las pe Google Classroom și ei le trimit rezolvate tot acolo“, mai povestește Svetlana.
„Educația copiilor trebuie să continue indiferent de vremurile pe care le trăim“, mai spune profesoara.
Mamele care învață limba română
Copiii termină lecția de matematică la ora 16.00. Svetlana rămâne în sala de clasă așezată pe un scaun ca să-și tragă sufletul câteva minute. În încăperea luminoasă încep să intre pe rând alte mame din Ucraina. În total, 12 femei participă azi la lecția de Limba Română.
„Când găsești adăpost în altă țară este normal să faci eforturi ca să te adaptezi în societatea acelei țări. Limba română este foarte diferită de ucraineană, așa că de scris nu se pune problema să învățăm rapid, dar putem măcar să exprimăm când avem nevoie de ceva. Putem saluta, putem mulțumi. Sunt gesturi mici, dar care contează pentru noi“, spune Elena (38 de ani), mama unei fetițe de un an, Elisa, și a unui băiat de șase ani, Timur.
A plecat din Odesa cu cei doi copii gândindu-se la siguranța și viitorul lor, mai ales la Timur care și el vrea să-și continue antrenamentele la fotbal. A luat cu ea doar câteva haine groase, câteva subțiri și actele. „Timur știe că am plecat pentru a fi în siguranță. Și el a auzit sirenele, și el este expus la informațiile de pe rețelele de socializare pe care le găsesc prietenii lui. Am preferat să plecăm decât să trăim izolați într-un buncăr“, mai explică Elena.
În următoarele două ore Elena, Svetlana și celelalte mame copiază pe caietele lor cuvinte în Română scrise pe tablă de către profesoara lor. Sunt cuvinte de care ele au nevoie pentru a se plasa în timp și spațiu, pentru a-și exprima nevoile și pentru a-i descrie pe cei dragi.
Printre cele pe care și le notează: „azi“, „mâine“, „oră“, „pâine“, „pieptăn“, „mătură“ „magazin“, „piață“, „oraș“, „sat“, „băiat“, „fată“ „soț“, „bunici“ și „acasă“.
Cum poți ajuta
Vrem să sprijinim cât mai mulți copii ucraineni să-și continue educația într-un spațiu prietenos, unde primesc consiliere psihologică și se pot juca. Vrem să sprijinim cât mai multe mame să învețe limbi străine astfel încât să se poată adapta în țările unde au găsit adăpost, dar și să le oferim consiliere pentru a-și găsi mai ușor un loc de muncă. Vrem să sprijinim cât mai multe familii din Ucraina cu produse de maximă. Ne poți sprijini dacă dai click pe butonul de mai jos.
