Damaris este studentă în anul I la Facultatea de Medicină în Craiova, la specializarea Asistență Medicală. Provine dintr-o familie numeroasă, cu 13 copii, din Comuna Moțăței, județul Dolj, iar liceul l-a terminat în Băilești, unde a locuit timp de 4 ani în apartamentul unuia dintre frații mai mari. Dedică foarte mult timp școlii, pentru că nu accepta să meargă la ore cu vreo lecție neînvățată sau vreun proiect nefăcut.
În perioada liceului citea foarte mult, asta era cea mai mare pasiune a ei. Locuia împreună cu sora ei, Tabita, cu aproape 2 ani mai mare și își împărțeau sarcinile în mod egal. Ea făcea curățenie, iar de gătit se ocupa sora ei. Dacă aveau o zi mai liberă, ieșeau în parc cu rolele. Pasiunea pentru citit e încă acolo, însă acum citește pentru școală în majoritatea timpului, având un volum foarte mare de informații. Damaris a fost la profil de filologie și nu a știut decât în ultimul an de liceu că va urma Medicina. Atunci când s-a hotărât să urmeze acest drum, sora ei, Tabi, a decis să aștepte un an, ca să poată merge împreună la facultate, să dea admiterea împreună și să fie colege.
De unde această idee de a studia Medicina?
„Sincer, în primii ani de liceu, mai mult de Litere nu vedeam. Eram un cal cu ochelari. Altă opțiune nu aveam, cel mai simplu era să merg la litere și să devin învățătoare sau, cu mai mult optimism, profesoară la liceu. În clasa a XI-a spre final, am învățat la World Vision despre carieră, despre cum am putea îmbina partea tehnică și abilitățile fizice, cu bunătatea și compasiunea. După care, în vara dinainte de clasa a XII-a am avut niște intervenții chirurgicale și așa mi-am dat seama cât de frumoasă e medicina și că îmi doresc să fac asta. Nu m-aș vedea făcând altceva.
„Ba chiar mă flata ideea de a aplica pentru Medicină Generală în loc de Asistență Medicală, însă nu aș fi avut timpul necesar să învăț pentru admitere, care se dădea la biologie și chimie. Eu fiind la profil uman nu aș fi avut nicio șansă să recuperez. Pentru Asistență Medicală am avut admitere doar la biologie și am avut suficient timp să mă pregătesc. Chiar am luat 9 și am reușit să intru la buget. Acum, cel mai mult îmi doresc să acumulez cât mai multă cunoștință în ceea ce studiez, iar dacă s-ar putea să termin printre primii m-aș bucura foarte mult.”
De la ură la iubire sunt doar câteva activități și o mulțime de prieteni
Damaris a devenit bursieră Vreau în clasa a 9-a în al doilea semestru de liceu. La început, atunci când a fost recomandată, s-a revoltat. Spunea că ea nu are nevoie de ajutorul nimănui.
„Eu provin dintr-o familie numeroasă, și fiind cea mai mică din familie, atunci când am ajuns la liceu toată lumea știa că mai vine o Udrea, de la surorile mai mari. Fiind încă 5 în același liceu, ni s-a dus vestea. Apoi, când doamna Vasi și domnul Dani au venit la liceu să recruteze copii în program, doamna dirigintă m-a recomandat. Și așa am ajuns să fac parte din program, dar recunosc că nu m-a încântat de la început ideea.
„Chestia asta s-a întâmplat pe la începutul semestrului II, iar eu pe toată durata primului semestru muncisem să-mi fac o imagine de copil independent, isteț, deștept, care nu are nevoie de ajutor, care chiar dacă provine dintr-o familie cu 13 frați nu întinde mâna. Și brusc mi s-a dărâmat această imagine: «Damaris e în proiectul World Vision». Și până am acceptat asta, a durat puțin. La început m-am supărat, pentru că spuneam că nu sunt eu atât de săracă încât să am nevoie de ajutor. Dar nu asta era ideea, iar eu nu am înțeles-o de la început. Apoi mi-am dat seama încet, încet că echipa World Vision nu este doar despre ajutor material, ci și psihic și intelectual.
„În fiecare lună aveam întâlniri și petreceam timp cu ceilalți bursieri, ieșeam împreună în oraș, aveam activități non-formale, comunicam mult… Așa m-am împrietenit cu ceilalți copii din proiect și am realizat că nu e nimic dezavantajos sau urât să fiu în proiect. Și că acolo sunt și alți copii ca mine. Cred că ăla a fost un moment în care mi-am acceptat situația și am spus că «Da, sunt în proiect, am nevoie de ajutor și asta e, nu e nicio rușine.»”
Damaris spune că odată cu facultatea a început o nouă poveste: „Mută-te la Craiova, învață online, cumpără laptopuri, depune efort să stai trează lângă laptop când îți vine să adormi… A fost interesant totuși. Ne-am dat silința să fim cele mai bune din grupa noastră și am și reușit.”
Ce înseamnă să faci parte dintr-o familie cu 13 copii?
„Este o normalitate. Mă simt binecuvântată într-o asemenea familie. Ambii părinți au fost bucuroși să aibă copii mulți, și-au dorit acest lucru. Și mama și tata au fost singuri la părinți și, pe deasupra, orfani de la vârste foarte mici. De aceea au zis că vor ca familia lor să fie foarte mare, unită și bucuroasă. Tocmai de aceea au făcut în mod asumat și responsabil copii.
„Mama s-a ocupat foarte mult de noi, nu știu de unde are atâta putere. Mă gândesc la o chestie banală: cum a stat ea să ne taie unghiile tuturor? Să nu mai vorbesc că în fiecare zi făcea cu noi toate temele, lecțiile, compunerile, inventa poezii cu noi, cântecele. Fiind la țară, avea grijă și de animale și de curte. Nu știu cum a reușit, pentru mine este o enigmă, dar sunt fericită.”
„Când mă gândesc la o familie numeroasă mă gândesc la un tată care are probleme cu alcoolul, la o mamă denaturată și la o casă care stă să cadă. Cel puțin asta e concepția la nivel de societate. Dar la noi a fost cu totul altceva. Și cu frații mei mă înțeleg foarte bine, pentru că am avut și vârste relativ apropiate, am fost din 2 în 2 ani. Ultimii 4 copii erau cele mai bune prietene ale mele și toți m-au influențat într-un anumit fel: de la unul am învățat să fiu mai tăcută și mai serioasă, de la altul să fac sport. Sora mea, Claudia, era pasionată de psihologie. Mă învăța, îmi dădea sfaturi, îmi spună cum să tratez lucrurile, cum să aplanez conflictele. A fost deosebită situația mea și chiar mă simt norocoasă că am o familie așa.”
Care era cel mai mare vis al tău atunci când erai copil?
„Îmi plăcea Africa foarte mult. Tot îi înnebuneam pe ai mei cu întrebări: «Cum se face să merg în Africa, ce trebuie să știu, ce trebuie să fac să ajung acolo?» Îmi doream foarte mult să pot ajunge acolo, să cunosc oamenii, să aflu mai multe despre cum trăiesc ei. Mi se pare o cu totul altă lume. E uimitor ce e acolo și mi-aș dori mult să aflu de la oamenii aceia ce experimentează în fiecare zi. Încă am dorința asta acolo, undeva, și sper ca vreodată să îmi pot îndeplini acest vis.”
Ce rol crezi că a avut programul Vreau în clasa a 9-a în evoluția ta?
„Pe mine în primul rând m-a ajutat să-mi fac prieteni, să mă dezvolt și, în același timp, să-mi găsesc drumul. Simțeam că e mereu cineva alături de mine, aveam permanent parte de susținere. Și au contat, mai ales, oamenii care erau acolo, pentru că nu oricine poate. Pe doamna Vasi și pe domnul Dani îi puteam suna oricând, știam că sunt acolo pentru mine. Chiar dacă părinții erau la doar 15 km distanță, era bine să știu că am alți oameni alături de mine. Mai ales în adolescență, fiind într-un oraș mare. Atunci percepeam Băilești-ul ca pe New York.
„Apoi, erau activitățile. M-a marcat o întâlnire lunară în care am vorbit despre traficul de persoane. Și am vizionat și documentare, testimoniale, a venit o doamnă polițist și ne-a vorbit despre asta. Atunci mi-am dat seama cât sunt de optimistă, am realizat că îmi place să mă împrietenesc cu oameni pe care nu-i cunosc și că nu mă sperie ideea de necunoscut. Și, totodată, că asta nu e întotdeauna cea mai bună variantă.
„ Per total, mi-a plăcut să fac parte din proiect și probabil că nu aș fi fost azi aici dacă nu ar fi fost World Vision. Iar dacă m-ar auzi toți copiii din lume care au parte de ajutor și de beneficii din partea unor astfel de programe, le-aș spune să vadă partea bună, frumoasă, să aprecieze încă de la început ajutorul primit și să nu trateze cu superficialitate, ca și cum nu ar fi nimic o plasă de dulciuri, un tricou sau un rucsac. Sunt lucruri extraordinare pe care le primim și trebuie să ne bucurăm de ele.
„Mie îmi pare rău de perioada aia de la început, când îmi era rușine, că din nou vine o întâlnire lunară, din nou trec prin fața colegilor cu o cutie de ceva în mână, că din nou trebuie să fac poze la activități… Abia apoi am ajuns să mă cunosc mai bine și să îmi dau seama că ceea ce face proiectul este să mă ajute să ajung la o variantă mai bună a mea, în niciun caz nu mă coboară în ochii colegilor mei. Mi-ar plăcea să-i încurajez pe toți copiii și adolescenții să fie deschiși la astfel de lucruri, să nu mai fie mândri și îngâmfați așa cum am fost eu.
„Atunci când voi avea și eu un loc de muncă voi susține și eu proiectul, pentru că, la rândul meu am fost ajutată și a meritat din plin să trec prin experiența asta. Am avut foarte multe de învățat. Am fost ajutată și vreau și eu să ajut mai departe. Cred că e nevoie de astfel de programe și mi-ar plăcea să susțină cât mai mulți oameni educația în acest fel.”
Damaris poate spune că A MERITAT, iar noi spunem că MERITĂ în continuare investiția în educație. Poți ajuta și tu cu un SMS la 8845 cu textul LICEU.
