Sub titlul „Pedagog de școală nouă”, în data de 29 ianuarie 2020 a avut loc cel de-al 4-lea workshop din cadrul activității A.2.1. a proiectului „Școală pentru toți: acces la educație de calitate pentru preșcolari, școlari și cadre didactice din regiunea Nord-Vest”.
Tematica a fost importanța dezvoltării și instruirii permanente a cadrului didactic într-o lume în continuă schimbare. Pornind de la o preocupare tot mai vizibilă în spațiul public cu privire la viitorul educației în România, atelierul de lucru a încercat să găsească răspuns unor întrebări relevante pentru acest proiect și, în general, pentru educația rurală:
- Ce competențe ale cadrelor didactice ar trebui dezvoltate pentru rezultate cât mai relevante în mediul rural?
- Putem construi o relație colaborativă între comunitate și școală?
Este cadrul didactic un lider în comunitate?
Ca metodă, acest atelier și-a propus o abordare de tip bottom-up, creându-se un context adecvat și securizat pentru ca fiecare cadru didactic să își exprime punctul de vedere cu privire la subiectele menționate mai sus. Opiniile au convers înspre aceeași direcție: este nevoie de o implicare a comunității în actul didactic, un rol important în facilitatea acestei relații urmând a fi jucat de asistentul social, mediatorul școlar sau de cel sanitar. Nu au fost ocolite nici barierele care stau în calea relației dintre școală și comunitate. Fiind situate în comunități rurale, în risc de excluziune socială și cu un grad ridicat de analfabetism (funcțional), școlile partenere în proiect întâmpină serioase probleme în a stabili un dialog cu părinții elevilor. De aici o stare de neîncredere a părinților și de frustrare a cadrelor didactice, care nu cunosc așteptările comunității vis-a-vis de misiunea comunitară a profesorului. În consecință, rezultatul e unul al unui provizorat continuu: „improvizăm”, „adaptăm” sunt cuvintele care stau pe buza oricărui profesor atunci când vorbește de relația cu comunitatea.
Prin „pedagog de școală nouă” încercăm să depășim paradigma comic-sardonică a lui Rostogon din schița omonimă a lui I.L. Caragiale. Prin „pedagog de școală nouă” workshop-ul a încercat să transmită necesitatea regândirii paradigmei educaționale în mediul rural, astfel încât relația dintre școală, cadre didatice și comunitate să devină într-adevăr un parteneriat înspre binele copilului.
Tocmai din acest motiv o discuție aparte a fost aceea a nevoii de formare continuă a cadrului didactic, formare care să vizeze deprinderea abilităților și competențelor necesare rezolvării problemelor existente la nivel local. Din acest punct de vedere, școlile din Aghireșu, Cojocna, Mera, Poieni și Sînpaul își propun să devină „școli care învață”: sunt școli care învață de la comunitate, învață pentru a ști cum să contribuie la dezvoltarea comunității pentru ca, într-un final, să învețe împreună cu comunitatea.
Școala este un organism viu, care învață continuu, la fel cum și actul de predare este un „proces continuu, fluid, care se desfășoară și se dezvoltă pe tot parcursul vieții noastre profesionale, și nu o metodă statică, fixă, pe care cineva și-o poate însuși definitiv” (Peter Senge, Școli care învață).
Într-o eră marcată de tentația reformei dar și de inițiative abandonate înainte de a se fi uscat cerneala de tipar pe actele oficiale, cineva s-ar putea întreba de ce ar fi nevoie de „pedagogi de școală nouă” și, mai ales, de ce ar fi nevoie de „școli care învață”?
Răspunsul este provocarea viitorului. Principalul reproș adus educației și educatorilor în general este acela că pregătește absolventul pentru un viitor în care actorii actului educațional (profesorii) nu vor mai trăi. Se vorbește tot mai mult în zilele noastre de schimbările disruptive care vor afecta societatea în următoarele decenii și mai ales de cea de a patra revoluție industrială, cu impact pe piața muncii. Desigur, multe dintre locurile de muncă actuale vor dispărea, dar mai mult ca sigur că locul acestora va fi luat de altele noi, așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei. Noutatea, însă, e faptul că job-urile viitorului necesită altfel de competențe, celebrii „4C” în limba engleză: comunicare, colaborare, gândire critică și creativitate. Educația viitorului – la fel ca și economia viitorului – este despre personalizare: „Educația nu este singura sursă a diferențelor de venit, dar formele de educație pe care reforma standardelor le promovează o accentuează. Natura fadă a educației standardizate îi inspiră prea puțin și le dă insuficientă forță celor captivi în sărăcie”, remarca Ken Robinson în celebra sa lucrare „Școli creative”.
Tocmai din acest motiv școlile din proiect au conștientizat necesitatea organizării schimbării prin asumarea unei viziuni, prin dezvoltarea aptitudinilor necesare, prin alocarea unor resurse cheie și prin creionarea unui plan de acțiune. Pe scurt, școlile și cadrele didactice au lăsat în urmă abordarea autosuficientă a lui „facem ce știm” și au acceptat o nouă provocare: aceea de a „ști ce facem”.
Dragoș Sdrobiș
Expert mobilizare comunitara WVR
