Daniela Cristea este profesoară de fizică și chimie de aproape 30 de ani în satul Parpanița, județul Vaslui.
De când este profesoară, ea a făcut naveta Iași – Parpanița, în fiecare zi, cu trenul, microbuzul sau mașina personală. Puțin peste 100 de km zilnic, dus-întors. Totuși, doamna Cristea profită de drumul zilnic pentru a-și planifica ziua: corectează lucrări, ascultă podcast-uri sau mai plănuiește o activitate pentru proiectele World Vision. În primii ani de activitate s-a gândit să se mute, însă acum consideră că este omul potrivit la locul potrivit.
„Cred că, momentan, este bine aici, la școala la care predau de 30 de ani. Cât există o motivație din partea comunității, eu voi merge acolo.”
Nici nu își mai aduce aminte de toate proiectele pe care le-a scris și implementat în Școala Gimnazială nr. 1 din Parpanița cu finanțare de la World Vision. De 12 ani, de când au început pregătirile pentru activitățile World Vision în județul Vaslui, doamna Cristea s-a oferit să ajute. Și de atunci a rămas partener activ al echipei locale World Vision. Ea a fost printre puținele cadre didactice care au văzut beneficiile aduse copiilor și școlii dacă continuă să fie partener World Vision.
„Când a venit World Vision în zonă eu eram director de școală acolo. Dar știam din presă despre ce făcea World Vision la Iași. Era o oportunitate foarte mare, i-am susținut total. Știam cum va fi. Am știut că va fi bine.”
După mai bine de 12 ani de activitate, doamna profesoară își poate da seama câte schimbări s-au produs și câte schimbări a reușit ea să aducă. Atât în școală și în comunitate, cât și pentru sine și pentru copiii cu care lucrează în fiecare zi: „Pentru comunitate, World Vision a fost o gură de oxigen. Au fost schimbări foarte puternice în comunitate. Schimbarea s-a văzut în oameni, în mentalitate, în deschiderea copiilor, a cadrelor didactice, a primăriei. World Vision a venit la momentul potrivit și a scos comunitatea dintr-o amorțire. Cât despre mine, cred că m-am simțit utilă pentru că puteam să fac mai multe decât înainte. Cred că lucrul cu organizația mi-a dat sens și m-a ajutat să mă descopăr.”
Satul Parpanița aparține de orașul Negrești considerat cel mai sărac oraș din România. Iar accesul copiilor la educație este în continuare una dintre cele mai profunde probleme cu care se confruntă comunitatea. Pe de o parte este situația financiară precară a familiei, pe de altă parte este infrastructura care îi obligă pe copii să facă naveta dacă vor să meargă mai departe la liceu. Iar șansele copiilor de a-și dori să continue studiile sunt direct proporționale cu implicarea profesorilor. Cel puțin așa simte doamna profesoară Cristea: că este responsabilitatea ei să facă părinții să înțeleagă cât este de important să își țină copiii la școală, oricât de greu le-ar fi.
Dar doamna Cristea este mai mult decât dirigintă sau profesoară de chimie și fizică. Ea este și „profesoară” de activități extracurriculare și interactive prin care stimulează creativitatea și dorința copiilor de a participa și de a veni la școală. Aceste activități sunt în principal posibile prin finanțări oferite de World Vision atât cadrelor didactice din școală, cât și celorlalți actori din comunitate precum primăria, poliția, biserica. Atâta timp cât de axează pe facilitarea accesului copiilor la școală.
„Înainte să scriu un proiect, mă gândesc la 4 – 5 idei din care se poate finanța doar unul sau două. Din ideile acelea, le prezint copiilor și îi întreb: Oare ce ar fi bine să facem? Ei în general vor excursii și ieșiri. Și activitățile de genul acesta sunt printre cele mai bune pe care le-am făcut. În fiecare an avem o excursie sau două. În felul ăsta îi facem pe copii să se deschidă cel mai mult.”
Sunt copii din satele din jurul Vasluiului care nu au ajuns niciodată la Iași, la doar 50 de km depărtare. Sunt copiii din clasele a VII-a și a VIII-a care sunt de-a dreptul fascinați când merg într-o excursie organizată de doamna Cristea la Iași, la Brașov, în Delta Dunării, la munte. Deși mijloacele de transport în comun sunt disponibile, sunt copii care nu au oportunitatea să iasă din comuna lor până foarte târziu în viață. Pentru că părinții lor nu au posibilitatea să plătească un bilet până la Iași. Dar mulți nici nu se gândesc la asta, când urgența este grija mesei de mâine.
„Țin minte că, acum câțiva ani, am organizat o excursie la Iași, iar cea mai năzdrăvană fetiță din clasă a stat lipită de geam tot drumul. Și spunea: Doamne, ce frumos e! Pentru unii copii chiar contează lucrurile astea. Cred că din excursii copiii învață cel mai mult: interacționează cu alții, văd lucruri noi, văd o altă lume și sunt scoși din mediul lor, văd că există și altceva.”
Dar excursiile sunt de obicei la sfârșitul proiectelor, atunci când se poate. Munca doamnei profesoare se vede în timpul anului școlar când implementează proiecte din cele mai diverse precum Copilărie fără violență, Singuri acasă – împreună la școală, Trei generații: copii, părinți, bunici, Atelierul de bune maniere, Vânătoarea de imagini, Carte frumoasă – cinste cui te-a scris și cui te citește, Minunata lume a științei, Jocurile minții, Ziua iubitorilor de cărți, Călător prin țara mea și multe altele. Toate aceste proiecte au fost scrise după ce doamna profesoară a cerut și opinia elevilor. I-a învățat încă de la orele de chimie și fizică să pună întrebări, să își dea cu părerea și să ridice mâna când au ceva de spus.
„Eu îi încurajez pe copiii să spună orice pentru că dintr-o frază pe care ei o spun sigur găsesc eu un cuvânt de care să mă leg și să spun uite ce bine te-ai gândit.”
Printre cele mai reprezentative proiecte coordonate de dumneaei sunt despre orientare în carieră, Școala părinților, Educație remedială și cele care vin în sprijinul copiilor cu părinții plecați în străinătate.
„Un proiect pe care îl fac în fiecare an este Educație pentru Carieră unde folosim un suport de curs tot de la World Vision cu caiet de lucru. Durează cam 3 – 4 luni în semestrul doi, cu elevii de clasa a VIII-a. Și prinde foarte bine pentru că în clasa a VIII-a sunt destul de dezorientați. Dar la sfârșitul proiectului îi văd pe majoritatea destul de hotărâți. Și asta este foarte bine. Majoritatea vor să meargă la liceu mai departe, dar sunt și copii care vor să îmbrățișeze o meserie cât mai repede. Pentru că văd că ar fi modul prin care ar câștiga mai repede bani. Mulți sunt din familii pentru care efortul de a merge la liceu sau la facultate este imposibil.”
Pentru a face atât de multe activități extracurriculare în beneficiul copiilor, trebuie să ai într-adevăr menire de profesor, dedicare și motivare. Iar doamna Cristea le are din plin pe toate, le transmite copiilor ambiție, perseverență și le arată că se poate. Dar poate mai important este că are încredere în copii, îi implică în toate deciziile pentru clasă și le oferă oportunitatea de a face mai mult decât materia școlară.
„Toate proiectele pe care le-am scris prin World Vision au fost proiecte de suflet pentru mine și pentru elevii din școală. Iar fără copii, nu ai cum sa faci nimic! Pentru că proiectele sunt pentru copii. Copiii sunt foarte dornici să participe. Și dacă sunt entuziasmați, se organizează singuri. Găsim mereu copii care să ne ajute la proiecte și vin cu idei multe. Au început și copiii să se mai deschidă și să vină cu propuneri.”
Totuși, din păcate, mulți dintre elevii doamnei Cristea sunt prinși în angrenajul muncii de zi cu zi, copii care se resemnează și care se sacrifică pentru familie chiar dacă ei au alte visuri. Asta este realitatea cu care se confruntă mulți dintre copiii care trăiesc în zonele rurale ale României. Copii care nu reușesc să vadă mai departe de curtea lor și de nevoile zilnice. Copii care sunt pe câmp aproape în fiecare zi. Copii care împart aceeași pereche de încălțări cu ceilalți frați.
„Trebuie îndemnați să nu abandoneze școala chiar dacă posibilitățile materiale nu sunt cele mai bune. Chiar și cu familia trebuie să luptăm. E greu să-i smulgi mai ales dacă copilul nici nu are un sprijin. Le spunem părinților: Lăsați copiii să meargă la școală pentru că ei au nevoie! Părinții nu se pot proiecta în viitor, nu pot să iasă din realul ăsta de acum și aici.”
Pandemia COVID 19 a întrerupt multe dintre proiectele doamnei profesoare. Dar în timpul predării în online, ea a încercat să diversifice materialele trimise elevilor pe platforma Școala din Valiză. Nu s-a limitat doar la materiile predate de ea. I-a invitat la evenimente online de teatru, spectacole, concerte, poezii. Le-a trimis celor de clasa a VIII-a tutoriale despre cum să învețe mai eficient. De sincronizat să intre cu toții în același timp a fost imposibil. „Am lăsat multe materiale pe platforma Școala din Valiză care a fost o binecuvântare pentru noi, copiii puteau să intre oricând pe platformă să își descarce materialele.”
Când am întrebat-o totuși cum reușește să și predea două materii și să coordoneze și mai multe proiecte extracurriculare în școală, ea a spus că trebuie să dea înapoi ce a primit.
„Faptul că am învățat într-o școală din mediul rural, m-a motivat și pe mine să rămân atât de mult la o școală tot de la sat. Dacă eu am avut parte de educație de calitate, și vorbim aici de anii 80, este imposibil să nu le pot oferi și eu o școală de calitate elevilor mei. Și mi-am dat seama că se poate. Cred că toți copiii trebuie să aibă șanse la un învățământ de calitate, indiferent de unde sunt ei. Oricum ei au problemele lor în mediul în care trăiesc. Să mai fie și școala o problemă…deja ar fi foarte copleșitor pentru ei.”
Și World Vision îi oferă doamnei profesoare ocazia să le ofere și mai multe copiilor.
„Satisfacția este faptul că World Vision îmi oferă posibilitatea să fac lucruri pentru alții. Dacă nu aș fi fost profesoară, aș fi lucrat și eu într-un ONG să fac lucruri pentru alții. Și cred că pentru copii în special. Eu iubesc copiii și mă simt în largul meu printre copii pentru că copiii sunt speciali. Ei nu au cum să te dezamăgească niciodată!”
